CIOCOLATĂ, MEDICINĂ ŞI VIAŢĂ

Lecturer, MD, PhD Irena Cristina GRIEROSU

Faculatea de Medicină UMF „Grigore T. Popa” Iaşi, ROMÂNIA

A început cursul de Biofizică pentru studenţii de anul I, ai Facultăţii de Medicină. De ce biofizică? Aceeaşi întrebare an după an. Ce-mi trebuie mie biofizică dacă eu voi fi doctor cardiolog, neurochirurg, oftalmolog etc. O întrebare la care am învăţat să răspund alături de studenţii mei şi împreună cu ei. Pentru că medicina este logică, pentru că fizica face parte din viaţa noastră de zi cu zi, pentru că toate aparatele şi testele diagnostice au la bază principii biofizice … Par destul de convinşi.

În plus, încerc să la aduc şi alte argumente, cursul care tocmai va urma va fi despre principiile biofizicii aplicate în lumea vie. Formule, ecuaţii … încep din nou să-i pierd. Continui cu entropia … noi, oamenii, după cum spunea Erwin Shrödinger, suntem „o insulă de antientropie într-un univers entropic”. Deja studenţii mei în amfiteatru sunt împărţiţi în două tabere … unii se întreabă în sinea lor dacă aşa vor fi toate cursurile, în timp ce a doua jumătate pare deja resemnată. Continui … fizicianului de origine austriacă i s-a decernat Premiul Nobel în Fizică în 1933, şi a scris o carte întitulată „What is Life? A Physical Aspect of the Living Cell”. Viaţa … ce este viaţa? Şi atunci îmi vine o idee. Scoateţi o foaie de hârtie … murmure înfundate … scrieţi-vă numele în clar … mici proteste în rândurile din spate pe care mă fac că nu le aud şi nici nu le văd … puneţi data de azi şi răspundeţi la întrebarea: „Ce este viaţa?”.

O mirare întinsă cât un amfiteatru: Ce să scriem? Scrieţi ce înseamnă viaţa pentru voi şi nu ce credeţi că vreau eu să aud; scrieţi ce este viaţa pentru voi, studenţi la medicină în primul an, viitori medici cardiologi, chirurgi etc. Şi încep să scrie … şi să scrie … dintr-o dată captivaţi de subiect. Mă simt frustrată, profund frustrată. Eu n-aş şti ce să răspund; şi ei scriu în continuare …

Pun aceeaşi întrebare şi la seria de limba franceză., tot anul I Scenariul se repetă, la indigo.

Seara, am în faţă 180 de răspunsuri: de la studenţi români, studenţi din Franţa, Maroc, Tunisia, Albania, Grecia, Guadalupe, Nigeria, Elveţia, Germania etc. Destinul i-a adus împreună să înveţe medicină … şi acum împreună să răspundă la întrebarea: Ce este viaţa? Citesc răspunsurile; le mai citesc odată. Le pun pe categorii. La mai citesc odată. E trecut de miezul nopţii dar n-are nicio importanţă. Îmi dau seama de ce au ales acest drum în viaţă. Jumătate dintre ei au răspuns că viaţa este „un dar”, „un miracol”. Tineri studenţi la medicină creativi, responsabili şi entuziaşti: „viaţa e un ghem de aţă”, „o cutie de bomboane de ciocolată”, „un joc video cu mai multe niveluri”, „un moment din călătoria fiecăruia”, „un haos de alegeri”, „începutul sfârşitului”.

O întrebare la care nu există răspunsul ideal. Viaţa este „o oportunitate”, „o alegere”, „o încercare”, „o aventură”, „o întâmplare”, „energie pură”, „iubire pură”, „mister” şi multe altele. Ar putea răspunde mai bine la o astfel de întrebare alţii decât cei care visează să devină medici?

An de an, şi iată că anul acesta se împlinesc 20 de ani, învăţ alături de studenţii mei din anul I despre biofizică, determinare, vise şi ce este viaţa.

 

A Călători – Identitate culturală, nașterea noului tău Eu

“Partir, c’est mourir un peu.” – Edmont Haraucourt

Cei ce n-au călătorit niciodată (mai există oare cineva?) ar putea sa nu-nțeleagă vorbele poetului când spune că ”a pleca înseamnă a muri un pic”. Sau poate daca nu ”mor” chiar ei, ar putea să o simtă când le pleacă cineva departe, când acel cineva se stabilește acolo: atunci plecarea e o “moarte” mai profundă.

Când, cam cu treizeci de ani în urmă am plecat de acasă, urmându-ne iubirea, toate am murit un pic. În urmă ramânea tot ce cunoscusem până atunci, casele, părinții, prietenii, strada copilăriei, copacii, bucatele cu care-am crescut și aromele lor, muzica și cântecele noastre. Acolo-n urmă, când te adresai cuiva, era de la sine-nțeles, fară-ndoială că va-nțelege.

Înaintea noastră ne aștepta necunoscutul, tot ceea ce nu știam, poate și mai adevărat pentru toți cei care-au plecat înaintea anilor `90.Ne așteptau toți acei necunoscuți pe care treabuia să-i întâlnești și să ți-i apropii, neamuri, și toate drumurile, străzile pe care niciodată nu merseși, ori cele pe care te temeai că niciodată nu vei ajunge să le știi, căci urmau o altă logică decât tot ce-ai cunoscut înainte… și toate miresmele, mirosurile noi, mâncări și gusturi ce credeai că niciodată nu-ţi vor place.

Și limba, această cheie cu puterea de a-ți deschide o lume nouă, sau  de-a te menține izolat, prizonier al minții tale, părea să fie-nțepenită în încuietoarea ei de-a binelea, interzicându-ți calea către inima culturii noi. De câte ori ai simțit că inima din tine a murit, că a rămas moartă pentu tot ce-ai lasat în urma, dar nici nu e destul de vie pentru tot ce ar urma să-ți însușești.

Era un timp în care noul tău Eu se pregătea încet să se renască în cel care ești acum. Și-ai început să-nveți primele cuvinte odată cu vorbele copilașilor tăi, și-ai început a învăța străzile și orașul  urmând necesitățile copiilor care creșteau, cu drumurile spre antrenamente, la fotbal sau balet, odată cu drumul către școala cea nouă, ori mai facând cumpărături, ori vizitând, descoperind.

Și-apoi într-o buna zi, cam pe când copiii tăi, aproape adulți, nu mai aveau nevoie să-i mai duci tu, pentru că tinerețea lor îi trimitea ea însăși către propriile lor descoperiri, cam pe-atunci ți-ai deschis ochii și te-ai gândit: “nu, eu n-am murit, nici nu eram pe moarte; eram doar pe o lungă cale de transformare, spre a renaște în persoana care-am devenit acum.”

Și-atunci, de-odată, cei 1631 de kilometri în zbor drept (sau cu Tarom-ul, dacă vrei) între București și Beirut  nu mai sunt linia despărțitoare între un tărâm și-un altul, și-atunci te trezești că acolo, acasă, taboule și falafel au devenit la mare modă și pentru prietenii pe care i-ai lăsat în urmă, să fie cam treizeci de ani de-atunci, și, într-o bună zi, numai ce-i vezi pe Nenea Ion si Tanti Geta că se răsfață cu o narghilea la Fenicia pe terasă, chiar in orașul tău natal.

Și dacă lumea ta nu s-a schimbat destul cu toate astea, când te mai duci să vezi din nou megaliții de la Baalbek realizezi că nici chiar ei nu te mai lasă cu gura căscată și cu respirația tăiată ca atunci când i-ai văzut pentru prima oară; iar stânca de la Rauche ţi-a devenit la fel de neînsemnată, cum poate-ar fi Babele pentru locuitorii din Brașov. Și dac-ai plecat sa faci la “alor tăi” o vizită în Sud, poate a-i devenit de tot uituc la faptul că poate calci chiar pe urmele lui Isus, de pe vremea când se preumbla prin Galilea. Dar blasfemia cea mai mare e-atunci când te întreabă cineva cum îți plac mititeii fumegând, iar tu răspunzi cu mâna a lehamite: “Ihm, nu-s prea de lepădat, dar ce-ați zice când ați gusta și kafta noastră…”

Și-atunci chiar ești în încurcătură, pentru că-ncepi a-ți pune-acele întrebări existenţiale cum ar fi, de ce eu m-am născut acolo și-a trebuit să viu aici, și până la urmă, unde-i locul meu adevărat? La acest punct, ai cam devenit o himeră, nici leu, nici capră, un cetățean a două lumi, nici libanez de-a binelea, dar nici nu mai ești chiar român, te-ai transformat într-o ființă ciudată căruia îi plac deopotrivă și tradițiile românești și cele libaneze, muzica și mâncărurile, un oarecare ce-i încă român pentru libanezi, dar care trece ușor drept libanez în România.

Iar toate-acele patru ore sacrificate în traficul Beirutului săptămânal de-a lungul anilor,  când îți luai copiii la toate-acele activitați extrașcolare, interminabilele după-amiezi și seri trecute cu învățatul lecțiilor,  poveștile cu Păcală ce li le spuneai, și-acele cântece de Tudor Gheorghe pe care-i făceai să le asculte, și cărțile pe care le tot cumpărai, făcând în așa fel să le citească, muzeele în care-i trăgeai chiar în ziua când ajungeați în  București, chiar dacă lor, copiilor, le-ar fi plăcut mai mult să-și vadă prietenii din fața blocului părinților tăi, istoriile ce le spuneai vorbindu-le de Ștefan cel Mare și de Eminescu, tu, cu oarecare mândrie, ei plictisiți de moarte… nopțile nedormite înaintea testelor, emoțiile examenelor… toate astea, unde s-au dus?

Și-atunci, ți-arunci privirea înspre băieții și fetele-acestea minunate, și-ți spui cu voce joasa, cam ca toate-aceste mame, mândre de-a fi trăit prin toate astea: eh, toți copiii ăștia din mamă româncă și tată libanez nu-s chiar de lepădat. Ba chiar au un atu serios trăgându-se din ambele culturi. Pentru că și tu, chiar în felul tău mărunt și simplu, ai contribuit cu genele tale trace si dace, cu dragostea, timpul și oboseala ta, să dai lumii acești tineri frumoși, deștepți și buni, bine-crescuți, urmașii fenicienilor, pregătiți și competitivi deajuns cât să intre în cele mai bune universități ale lumii, preparându-se atât cât să dea ce au mai bun lumii întregi.

Poate chiar am murit puțin când am plecat cu treizeci de ani în urmă. Dar am renăscut, mai bogată cu o nouă și minunată familie, mai bogată cu o cultură veche și nobilă, una care-a dat lumii cuvântul “carte”**, care-a dat nume unui continent***… și-atâtea altele, pentru care-ar trebui cărți întregi doar să le menționezi.

*“Partir c’est mourir un peu”, Edmond Haraucourt

** “biblos” – papirus, scrol; Biblos figurează printre orașele care candideazăpentru distincția de cel mai vechi oras al lumii”, fiind atestat cu documente ca fiind locuit neîntrerupt de 7000 de ani

***Europa; istoria, sau mitul ce figurează pe moneda de 2 euro ne spune că Zeus, fiind îndrăgostit de fiica guvernatorului orașului fenician Tir, o răpește spre a o duce pe insula Cretei, unde, prin copiii lor, au pus bazele primei familii europene.

 

Roumanie-Maramureş-Baia Mare

NAYA NASR – membre de l’Association Roumanie Levant

 « Ce sont les racines qui définissent notre appartenance ou les ailes ont leurs mots à dire ? »        Matei Vișniec

Il suffit de taper la touche ” enter ” sur le clavier de l’ordinateur  pour être enchanté par les images des paysages splendides , des églises en bois dont la plupart font partie du patrimoine mondial, des plaines vertes avec des centaines de meules de foin, les plus parfaites du monde.  Pourtant, mes quelques lignes ne vont pas parler de ce paradis qu’est le Maramureş ni de sa culture rurale mais de son âme!

Les ROUMAINS, les HABITANTS, les PAYSANS

Ce fut un mois de février;  Un premier avion m’emporte vers Bucarest un second vers ma destination finale Baia Mare.

Baia mare est la capitale et la porte du Maramureş et fut autrefois une terre de mines.

A peine le pied en dehors de l’avion un froid glacial me réchauffe le cœur ; une chaleur me remplit le corps et le cœur et une première question : comment un air aussi froid peut être aussi chaleureux…

Un petit aéroport où on se sent attendu avec impatience ; peut- être c’est la cause…

Un sentiment de retour m’envahit et pour un moment je me demande si je rentre chez moi …un nouveau moi …

Un séjour pas trop long pendant lequel j’ai avancé vers le beau passé de cette partie du monde. Ici les gens sont simples mais leur simplicité est complexe.  Ici la politesse gouverne les actes de tous les jours et l’héritage national est vivant. Il suffit d’observer les gens. Ces paysans pour qui le passé malgré ses difficultés est si important qu’ il cohabite leur présent :

A Maramureş la tradition est une routine journalière.

Voir des paysans en habits traditionnel c ‘est fréquent ; manger des plats traditionnels c’est évident !    Ici le bois est omniprésent : des ustensiles de maison , des portes sculptées , des églises, des instruments de musiques, il est témoin de la virtuosité des paysans.   Ici les gens vivent en harmonie avec la nature et elle ne leur fait pas peur,elle les amusent.   Les forêts sont les berceaux des plus belles légendes et les longues journées de travails  sont ornées  des plus belles fêtes. Ici chaque jour on célèbre quelque un ou quelque chose, comme pour mettre fin à une longue journée de travail en JOIE …

Ici se trouve l’unique cimetière Joyeux du monde à Sǎpânța…même la vie se termine en JOIE…   Voilà un premier voyage ou plutôt un retour vers un nouveau passé. Un regard diffèrent, une vision positive, une nouvelle façon de vivre la vie et la mort.

MERCI à tous les habitants de cette campagne culturelle à tous les Roumains et surtout la famille Atzberger  qui fut mon premier guide.

GRẦCE Ằ VOUS JE NE CESSE DE RETOURNER…

PATCHWORK: COULEUR ET POÉSIE

Créatrice de tableaux patchwork , figure reconnue sur la scène d’art textile Mme Smaranda Bourgery se présente à nos lecteurs.

 Smaranda BOURGERY – Artiste textile & auteur

Une passionnée de tissus, art textile et patchwork, depuis plus de 32 ans

Le patchwork a été, et est encore, dans sa vie, le puzzle qui lui a permis de s’intégrer en France, où elle vit depuis plus de 37 ans. Elle a commencé rapidement par donner des cours, des conférences, organiser des expositions avec ses élèves, notamment en septembre 1993, celle des « CHARM QUILTS » qui lui a ouvert des portes, grâce au catalogue édité pour l’occasion, vers le Japon (exposition itinérante de deux ans + catalogue en anglais et japonais) et ses deux premiers livres sur ce vaste sujet, aux éditions de l’inédite. Ont suivi, au retour du Japon, deux numéros spéciaux de MAGIC PATCH, sur le SASHIKO japonais, aux éditions de saxe, et entre temps des livres sur «l’art d’utiliser les restes», le TANGRAM (jeu chinois qu’elle a adapté au patchwork) et, pour faire connaître aux françaises le fameux « macramé roumain », un livre de crochet, avec 28 lacets roumains « Bijoux et décoration au crochet ».

Le « GUIDE VISUEL DE L’ART TEXTILE » paru en novembre 2017, a couronné 30 ans de patchwork et arts textiles, avec des tutoriels et techniques, sur 180 pages et plus de 900 photos !   Elle a publié des créations et a eu des articles dans des revues et livres, en France, Italie, Espagne, Autriche, Hongrie, Grande Bretagne, Japon, USA, etc.

Elle aime beaucoup dessiner à « main levée », surtout des « zentangles et zendalas », dessins zen, qu’elle a publié aux éditions de saxe. Elle fait aussi ses maquettes en dessin taille réelle et utilise également l’ordinateur et des logiciels de dessin et de photo. Smaranda est aussi une grande « surfeuse » sur la toile et la vague du fil : internet lui permet de rencontrer des créatrices du monde entier, de se tenir au courant des expositions et festivals, d’acheter ses fournitures.

Son inspiration vient  du folklore roumain par l’utilisation des broderies et tissages de son pays d’origine.  Par ce biais elle a rendu hommage à la grande artiste textile roumaine, Lena Constante, artiste qu’elle a eu la chance de connaître lors d’un rendez-vous très émouvant, trois ans avant sa disparition.

Beaucoup de ses créations sont des hommages à des peintres ou sculpteurs, comme Matisse, Vasarely, Mondrian, Sisley, Brancusi, Van Gogh, Monet, Klimt, Fernand Léger, Fra Angelico, Botticelli, etc…   Plus de 200 expositions collectives en France et un peu partout dans le monde et une quinzaine d’expositions personnelles, lui ont permis de voyager ou de faire voyager ses quilts.

Elle a créé dans sa maison, un ancien presbytère restauré, son atelier et l’Association Beauce-Arts Textiles, pour promouvoir l’art textile et le patchwork. La prochaine exposition de ses élèves, aura lieu les 23 & 24 Juin 2018 sur le thème « Teintures et Textures ».

 

Liceul AMLIEH – educație și interculturalitate

Lăcaş de cultură şi educaţie, Asociatia AMLIEH din Beirut şi-a deschis porţile în anul 1923 fiind una dintre școlile cu tradiție din Liban. De-a lungul a nouǎ decenii a reuşit să formeze unii dintre cei mai buni oameni ai societăţii libaneze: profesori, oameni de cultură și științǎ, medici și politicieni renumiți.

La conducerea acestei Asociații, care include patru școli, se afla ES Domnul Mohamed Youssef  Baydoun, om politic și de culturǎ, fost ministru al educației și ȋnvǎțǎmȃntului  superior  și ministru al culturii ȋn Liban.

Un om pentru care cultura este o lume fără frontiere, iar educaţia reprezintǎ deschiderea către valori multiple.

Autor a numeroase eseuri de sintezǎ politicǎ și istoricǎ, iubitor de artǎ și muzicǎ, Mohamed Youssef  Baydoun este cel care a pus bazele organismului artistic de elitǎ care a devenit Orchestra Filarmonicǎ Nationalǎ Libanezǎ, ȋn cadrul cǎreia activează treizeci de români, fiind cel mai mare grup de muzicieni români dintr-o orchestră străină.

Adept al interculturalităţii și plurilingvismului, a inițiat ȋn școalǎ proiectul « Le Monde »,care este o invitație la cunoaşterea lumii și diversitatea culturilor.

Interculturalitatea este termenul ce denumește contactul dintre culturi, existența unui dialog ȋntre acestea, interacțiunea și influența pe care o primesc reciproc, respectul diferenţelor.

Cunoașterea lumii nu se poate face decȃt prin intermediul limbii. Limba este atât un instrument cu utilitate practică în relaţii de diverse naturi, cât şi un vector al specificităţii definitorii a unei culturi și constituie accesul privilegiat la orice culturǎ. Prin învățarea limbilor străine se formează competența de actiune interculturală.

Limba romȃnǎ ȋn Liban o experiențǎ ineditǎ la Liceul AMLIEH- Beirut

Grație demersurilor fǎcute de Ambasada Romȃniei ȋn Liban și colaborǎrii cu ICR București, Libanul este singura ţară din Orientul Mijlociu în care limba română este curs opţional în liceul AMLIEH din Beirut.                                                                                                                         Ȋn anul 2012 au debutat primele cursuri de limba romȃnǎ la liceul Amlieh.

Coordinatorul acestui program este dna.Ana Borca, profesor coordinator ȋn cadrul departamentului de limba romȃnǎ la ICR București.

Prin obiectivele și metodologia sa acest curs se ȋnscrie ȋn Cadrul European Comun de Referință pentru Limbi: Învățare, Predare:( comprehensiune scrisă / comprehensiune orală;  expresie scrisă / expresie orală), activitate care vizează căpătarea unei duble competenţe: comunicativă şi culturală.

A ȋnvața limba romȃnǎ ȋnseamnǎ a descoperi toate aspectele culturii romȃnești, de aceea propunem un curs de culturǎ și civilizație romȃneascǎ ȋn fiecare trimestru.

Modulul « Descoperim Romȃnia » cuprinde geografie, istorie, obiceiuri și tradiții pentru a ȋnțelege cȃt mai bine diversitatea și bogǎția culturii romȃnești.

Copiii liceului AMLIEH au vizitat virtual regiuni romȃnești ȋncarcate de istorie și tradiții, apoi au desenat  ia romȃneascǎ, coloana infinitului și sfinxul din Bucegi alǎturi de cedrul libanez și coloanele de la Baalbek, simbolizȃnd astfel, dragostea, puritatea, bunǎtatea, bucuria, respectul reciproc, toleranța, pacea și prietenia ȋntre cele douǎ țǎri.

Copiii liceului Amlieh au ȋmbrǎcat costumul popular romȃnesc, au prezentat Romȃnia ȋn cadrul manifestǎrilor organizate de EUNIC ȋn Liban cu ocazia Zilei Limbilor Europene, au ȋnvǎțat versuri de Mihai Eminescu, au prezentat legendele și poveștile romȃnești ȋn cadrul concursurilor organizate cu ocazia Zilelor Francofoniei, iar cei mari au prezentat piese de teatru de Matei Vișniec și Eugen Ionescu.

Șase dintre cei mai buni elevi au participat la un program educațional, turistic și cultural ȋn Romȃnia, ȋn perioada 27mai-3iunie 2014, s-au ȋntȃlnit cu personalitǎți romȃnești la Institutul Cultural Romȃn, la Ministerul Afacerilor Externe și Televiziunea Romȃnǎ, au vizitat Castelul Bran și Castelul Peleș, au petrecut clipe de neuitat la Mamaia. Profund impresionați, fermecați de peisaje, de patrimoniul cultural și istoric al Romȃniei, de ospitalitatea romȃneascǎ, ei s-au ȋntors dornici sǎ ȋnvețe ȋn continuare limba romȃnǎ.

Liceul AMLIEH promoveazǎ deschiderea interculturalǎ, respectul pentru adevăratele valori ale vieţii şi încurajează elevul în formarea sa ca om.

Cursurile de limbǎ romȃnǎ și activitǎțile organizate ȋn acest liceu libanez, au o notǎ specificǎ de dinamism creativ care răspunde cerinţelor de educaţie ale societăţii contemporane și sensibilizeazǎ elevii la respectarea diversităţii, toleranţă şi solidaritate, precum şi deschiderea interesului spre alte culturi.

Concert

Cu ocazia Zilei Nationale a Romaniei Orchestra Filarmonica din liban va sustine un concert pe data de vineri, 8 decembrie, la orele 20:30.

Dirijor: Gheorghe Costin

Violoncel: Razvan Suma

 

In Program:

– Rapsodia George Enescu – Simfonia nr 1

– Concert pentru violoncel si orchestra de A. Dvorak

 

 

Locatia: Eglise Saint-Joseph Achrafieh

Dacă n-ar fi, nu s-ar povesti – literatura pentru copii în România

FLORIN BICAN (29 martie, Bucureşti) – profesor și traducător din limba engleză, secretar pentru probleme de presă și relații internaționale al USR, Coordonator al programului Institutului Cultural Român pentru pregătirea tinerilor traducători străini în vederea traducerii scriitorilor români.
Desfășoară o intensă activitate de traducător, tălmăcind în românește, printre altele, Lewis Carroll (The Hunting of The Snark) şi T.S. Eliot (Old Possum’s Book of Practical Cats). De asemenea, a tradus în limba engleză poezie, proză și eseuri semnate de importanți scriitori români, atât clasici, cât și contemporani, inclusiv Cartea cu Apolodor de Gellu Naum, în vederea publicării în străinătate.
Este autorul volumului de versuri pentru copii (și nu numai) Cântice mârlănești (Editura Humanitas Educațional, 2007) / Singur printre mârlani (Editura Art, 2016) și coordonator, alături de Stela Lie, a două volume de literatură pentru copii: Bookătăria de texte & imagini 1 (Pro Editura și Tipografie, 2009) și Bookătăria de texte & imagini 2 (Editura Trei). Prezent cu texte în volumele din seria Cărțile mele (Editura Arthur); Ochelarii de fum – proză contemporană, Antologiile Asociației Scriitorilor din Bucureşti, USR, 2011; Bucharest Tales: A Collection of Central European Contemporary Writing (New Europe Writers, 2011).
În 2013 a publicat Reciclopedia de povești cu rimă și fără tâlc, iar în 2014, Și v-am spus povestea așa, unde sunt „aduse la zi“ basmele românești printr-o rescriere originală și amuzantă.

Daca n-ar fi, nu s-ar povesti – literatura pentru copii în Romania

Am auzit, nu o dată, că în România literatura pentru copii este o cenușăreasă a editurilor. Această formulă vrea să deplângă faptul că aici se publică prea puține cărți pentru copii. Statutul de cenușăreasă al literaturii pentru copii este proiectat și la nivelul cititorilor cărora li se adresează: „Copiii nu mai citesc!” se plâng de-a valma părinți și profesori, vrând de fapt să spună „Copiii nu mai citesc cărțile pe care le citeam noi pe vremuri,” sau „Copiii nu citesc cărțile pe care le recomandăm noi.” Ceea ce poate să fie adevărat, dar nu e același lucru cu „Copiii nu mai citesc.”
Mărturisesc că, o vreme, m-am raliat și eu acestei lamentații colective, până când, singur sau împreună cu alți scriitori, am început să particip la întâlniri cu cititorii în școli din diverse zone ale țării. Acolo am văzut zeci, sute de copii, care nu numai că citeau, dar puteau să vorbească articulat despre cărțile pe care le citiseră și care nu erau puține.
E drept că după 1989, literaturii pentru copii de la noi i-a trebuit o vreme să se pună pe picioare. În anii ’80, cenzura dictaturii comuniste reușise să blocheze literatura autohtonă pentru copii, întrerupând astfel o tradiție solidă și promițătoare în acest domeniu. În acea perioadă am propus editurii de stat de literatură pentru copii o traducere a poemului lui Lewis Carroll The Hunting of the Snark. Propunerea mi-a fost refuzată pe motiv că poemul lui Carroll conține jocuri de cuvinte și nu reflectă valorile societății comuniste (lucru dificil de realizat în perioada victoriană, bănuiesc). Tot cam pe-atunci, cartea de versuri pentru copii a poetei Constanța Buzea, Zgomotocicleta, a fost respinsă pe motiv că jocul de cuvinte din titlu nu era compatibil cu educația socialistă. Mai e apoi și cazul volumului Întâmplări din grădina mea de Ana Blandiana, în care apare celebrul motan Arpagic, care a reușit să pună securitatea statului în alertă. Dintr-un episod în care răsfățatul Arpagic iese la plimbare și circulația se oprește pentru a-i face loc, cenzura a înțeles că Ana Blandiana l-a comparat pe Ceaușescu cu un pisoi înfumurat și a interzis cartea, retrăgând-o din librării. Din acel moment, Ana Blandiana n-a mai avut voie să publice și a fost arestată la domiciliu. Iar cenzura a devenit și mai vigilentă față de un gen care până atunci fusese privit cu oarecare îngăduință. De aceea poate nu e de mirare că, descurajați de astfel de represalii, timp de un deceniu, scriitorii români au părut să evite literatura pentru copii, cu foarte puține, deși notabile, excepții.
După căderea dictaturii comuniste, anii ’90 nu au fost însă martorii unei relansări a literaturii autohtone pentru copii, deși cenzura tradițională dispăruse. Editurile s-au grăbit să recupereze pe tărâmul traducerilor, ceea ce nu a fost o mișcare rea. Celor care protestează că numărul traducerilor este disproporționat în raport cu cel al creațiilor originale, le-aș atrage atenția că, la un calcul elementar, vom vedea că, la nivel mondial, autorii străini care scriu pentru copii vor fi totdeauna pur și simplu mai mulți decât cei români și au o tradiție mult mai consistentă. Iar lectura cărților lor, în traducere sau în original, îi va educa/antrena pe copii pentru lectura autorilor autohtoni când aceștia se vor ivi.
În România postcomunistă le-au trebuit cam două decenii să reapară și nu au reapărut dintr-odată. Țin minte că prin 2008 am bătut librăriile căutând o carte pentru copii scrisă de un autor român contemporan, pentru a o face cadou unui copil de șase ani. Singura carte existentă a fost Aventurile lui Arik, de Ioana Nicolae. În aceeași perioadă, Clubul Ilustratorilor, o grupare de tineri artiști plastici, constituită în jurul Stelei Lie, profesor la Universitatea Națională de Arte din București, și totodată un excelent ilustrator, a tras un semnal de alarmă: nu găseau texte contemporane pe care să le ilustreze (traducerile publicate preluând ilustrațiile originale). Am avut atunci, împreună cu Stela Lie, ideea să facem o antologie de literatură pentru copii care să fie ilustrată de membrii Clubului Ilustratorilor. Nu știam unde să găsim autori pentru copii și atunci am apelat la autorii care scriau pentru adulți, mulți dintre ei fiind tineri. Antologia s-a numit Bookătăria de texte şi imagini și a apărut în 2009. Reacțiile publicului au fost încurajatoare și am purces imediat la pregătirea unui al doilea volum, care, după ce a fost amușinat cu aparent interes de mai multe edituri, a fost abandonat până anul trecut, când s-a îndurat de el editura Pandora M.
Efortul de a promova o literatură autohtonă aflată în curs de coagulare, este, indiscutabil, descurajant pentru niște edituri a căror prioritate este supraviețuirea pe o piață capricioasă și de cele mai multe ori ingrată. Traducerile, în schimb, vin deja promovate, atât prin valoarea intrinsecă a textelor, cât și prin faima care le precedă. Pentru a ajunge la nivelul lor, textele autohtone trebuie să fie supuse și ele unui îndelung proces de selecție, în care să fie implicați atât editorii cât și cititorii. Or asta presupune publicarea lor sistematică. E de înțeles reticența editorilor de a publica texte autohtone necompetitive (încă) cu cele străine, dar o viitoare competitivitate nu poate fi realizată decât pe această cale. Iar atâta vreme cât avem copii autohtoni, avem nevoie și de o literatură autohtonă pentru ei – care, în mod ideal, va deveni la rândul său literatură străină pentru copiii din alte țări.
Dar crearea unui nucleu funcțional de literatură pentru copii nu poate fi rezultatul unei singure inițiative – iar dacă ar fi așa, rezultatele ar fi în mod inevitabil jalnice. O literatură pentru copii viabilă nu se poate dezvolta decât prin conjugarea sinergică a mai multor inițiative. Și cred că acest lucru se întâmplă deja în România. Nu cu foarte mulți ani în urmă, Editura Arthur a inițiat un program masiv de publicare sistematică a unor traduceri din literatura universală pentru copii, în condiții grafice mai mult decât onorabile. Această inițiativă a fost urmată la scurtă vreme de organizarea unui concurs anual deschis celor care doresc să scrie pentru copii – cărțile premiate, în funcție de diverse categorii de vârstă, sunt publicate și, de la an la an, numărul lor crește. Traducerile și textele originale sunt promovate în cadrul cluburilor de lectură din școli, iar „Caravana Arthur” le dă cititorilor ocazia să se întâlnească cu autorii români publicați. Anual, editura organizează și un concurs de creație pentru scriitori și ilustratori adresat copiilor. În fiecare an, cei aproximativ treizeci de participanți selecționați sunt invitați într-o tabără de o săptămână, unde au ocazia să lucreze cu autori și ilustratori consacrați. Iar în urma acestor ateliere rezultă un volum colectiv cu textele copiilor ilustrate copios, pe care editura îl publică.
Între timp, numărul editurilor care publică literatură pentru copii a crescut tot mai mult și, odată cu el, și numărul autorilor români publicați: Ana Alfianu, Lavinia Braniște, Horia Corcheș, Irina Dobrescu, Laura Grünberg, Iulia Iordan, Ciprian Măceșaru, Alex Moldovan, Ioana Nicolae, Veronica Niculescu, Victoria Pătrașcu, Adina Popescu, Adina Rosetti, Ana Rotea, Alexandra Rusu, Iulian Tănase, Carmen Tiderle. Lista, este doar alfabetică, nu și completă. Și nici n-ar avea cum să fie completă, pentru că, până la apariția acestui articol, sunt sigur că noi autori români pentru copii vor fi publicați sau vor începe să scrie, neștiuți încă de nimeni…
Printre inițiativele care se conjugă sinergic pentru relansarea literaturii autohtone pentru copii se remarcă și apariția unor târguri de carte și festivaluri cum ar fi Târgul de Carte pentru Copii și Adolescenți „Coșbook” (Bistrița), BOOKerini (București) și secțiunea dedicată literaturii pentru copii a celui mai mare festival literar din România, FILIT (Iași). Remarcabilă este și apariția recentă a unor reviste orientate exclusiv spre literatura pentru copii – „Tărcat”, „Ghidul pozneț de cultură”, „Ordinul povestitorilor” și „Fabulafia” (aceasta din urmă ajungând să depășească tiraje de cinci mii de exemplare la ultimele numere) sau a unor site-uri ca NoiPovești, care își propun să adune laolaltă scriitori, ilustratori, copii și părinți… și să formeze o comunitate.
Astăzi, când editurile și publicul cititor s-au „autosesizat” în privința existenței și necesității unei literaturi autohtone pentru copii, o inițiativă ca Bookătăria… a devenit superfluă. Iar o etichetă ca „Cenușăreasa” se justifică doar dacă vrem să subliniem faptul că povestea Cenușăresei are un final fericit.

 

O universitate medicala romaneasca  in fata provocarilor contemporane:     diversitate si multiculturalism

 

Prof. dr. Vasile Astărăstoae

Universitatea de Medicină și Farmacie “Grigore T. Popa” din Iași

 

Specificitatea epocii contemporane constă în globalizarea întregii activități. Acest specific contestat de unii, fetișizat de alții, implică, dincolo de activități economice, o abordare și în domeniul cultural, social, educațional. Această abordare trebuie să țină cont însă de specificul fiecărei entități în parte, dar mai ales de respectul diversității. Globalizarea trebuie realizată pe principiul complementarității și subsidiarității și nu pe principiul uniformizării. Marile eșecuri în acest domeniu au fost determinate de faptul că nu s-a ținut cont de idei si principii și totul a fost transferat în domeniul strict economic, pragmatic și utilitarist. Această cale greșită a derivat în principal din lipsa de interes și din necunoașterea specificităților culturale și spirituale din diferite zone. În medicină, globalizarea este doar un cuvânt deoarece ea a devenit universală prin principiile etice și deontologice, care au uniformizat-o, respectând însă valorile fiecăruia în parte. De aceea în Medicină adevărata globalizare se poate realiza fără convulsiile din alte domenii. Medicina se bazează pe un trinom: să știi, să faci, să fii. În învățământul medical el poate fi transferat într-un concept, cel al toleranței și al diversității. Învățământul medical se fundamentează pe: tradiție, modernitate și spiritualitate. Toate elementele sunt la fel de importante. Este ca un trepied căruia dacă îi lipsește un picior, își pierde stabilitatea și devine inutil. Iată de ce specificitatea fiecărei Universități de Medicină derivă mai ales din spiritualitate. Dacă tradiția și modernitatea sunt cel mai ușor de promovat, în ceea ce privește spiritualitatea trebuie să existe o anumită abordare și strategie care diferențiază o facultate de medicină de alta. Nu pot să mă pronunț cât timp nu am făcut o analiză științifică asupra întregului învățământ medical din România. Pot însă să-mi expun câteva idei legate de Universitatea de Medicină și Farmacie Grigore T. Popa din Iași, România.

UMF Grigore T. Popa este singura universitate medicală din regiunea Nord-Est a României, situată în orașul Iași, una dintre cele mai mari localități din România. Legal ea este menționată în decretul de înființare al primei universități din România, dat de primul domnitor după Unirea Principatelor Române, Alexandru Ioan Cuza, în anul 1860. În fapt, Facultatea de Medicină a început să funcționeze din 1879 în cadrul Universității din Iași. În 1935, a apărut Facultatea de Farmacie, iar în 1948 a fost înființat Institutul de Medicină și Farmacie din Iași. Ulterior, în 1968 a fost înființată ca entitate separată și Facultatea de Medicină Dentară (până atunci era o linie de studiu din cadrul Facultății de Medicină), iar din 1994 există și Facultatea de Bioinginerie.

În 1991, IMF Iași se transformă în Universitatea de Medicină și Farmacie Grigore T. Popa, Iași, numită după unul dintre cei mai reprezentativi profesori de anatomie comparată, Grigore T. Popa, care a fost un om de cultură și de atitudine civică.

În 2008, față de provocările puse în fața învățământului medical, Universitatea și-a definit o strategie. Această strategie se referea la viziunea, misiunea și rolul Universității.

Viziunea UMF Iași se dezvoltă prin amestecul dintre tradiția sa îndelungată de cercetare și educație în medicină și științele vieții, cu oportunitățile și provocările lumii moderne. Aceasta este o instituție în creștere pe plan internațional, dezvoltată durabil financiar și gata să profite de noile oportunități, care apar în mod constant.

Rolul Universității nu se limitează la promovarea valorilor sale la nivel național, ci, așa cum tradiția sa de 138 de ani de experiență o cer, trebuie să fie o universitate implicată activ în procesul de consolidare a spiritualității.

Misiunea Universității este de a fi recunoscută ca un lider în domeniul cercetării și excelenței în educație, dedicat cu impact pozitiv în viața studenților, absolvenților și a personalului, precum și a comunităților locale, naționale și internaționale. Misiunea UMF este de a oferi studenților un program academic riguros și competitiv pentru dezvoltarea lor ca medici cu un nivel ridicat de competențe profesionale, capabili să exercite profesia lor la standardele internaționale. În afară de rolul său pedagogic, Universitatea promovează valorile culturale și spirituale naționale, ca o parte importantă a comunității.

Activitățile Universității de cercetare vor avea loc în cadrul structurilor de cercetare la nivel național acreditate, cuprinzând două platforme de cercetare, 11 centre de cercetare și laboratoare. Mândria Universității este CEMEX – Centrul Avansat de Cercetare-Dezvoltare în Medicină Experimentală. Dacă ar fi sa fac o paralelă, CEMEX-ul este echivalentul laserului de la Măgurele, cu atât mai mult cu cât în Europa nu există decât 4 centre similare. Doresc ca «nava amiral» numită CEMEX să obțină numai victorii și să contribuie consistent la afirmarea Universității ca actor principal în efortul național și european de cercetare în domeniul medical. În acest moment există instrumentul, el trebuie folosit prin oamenii care vor lucra acolo pentru că altfel nu își va dovedi utilitatea. Ce este însă particular pentru Universitatea noastră o constituie însă succesul în atragerea de studenților internaționali vorbitori de limba engleză și franceză. Dacă numărul de studenți înscriși la studii de licență, master, doctorat și studii de rezidențiat este de peste 12000, la studiile de licență, dintre cei 6500 de studenți, aproximativ 3000 sunt studenți străini din peste 70 de țări din întreaga lume, ceea ce face ca Universitatea de Medicină din Iași să fie cea mai cosmopolită din Estul Europei și să fie în top 500 The Times Higher Education World University Rankings în domeniul recunoașterii internaționale.

Cum a fost posibil acest lucru?

În primul rând, în cadrul Universității a existat o politică coerentă bazată pe toleranță prin cunoaștere. În general, se știe că stările conflictuale între culturi, etnii, religii derivă din necunoaștere reciprocă și din frica care derivă din acestă necunoaștere. Politica universității a fost de a dezvolta proiecte prin care fiecare să aibă cunoștințe minimale despre limba, cultura, tradițiile și mediul social din care provin diferite grupuri de studenți. Au fost încurajate activitățile prin care se stimula dorința de cunoaștere în acest domeniu.Drapelele tuturor tarilor din care provin studentii flutura permanent in universitate. De la întâlniri în care studenți din diferite țări își prezentau țara din care provin, inclusiv cu tradiții gastronimice, până la înființarea Centrului de Limbi Moderne și de Integrare culturală “Grigore T. Popa”. Astfel, Iașul are un palat istoric renovat, iar Universitatea un loc de unde retransmite mesajul umanist de toleranță și împlinire prin cultură și educație. Centrul are și un muzeu în care piesa centrală este tratatul de anatomie a lui Godefridi Bidloo din 1685. Investiția a fost susținută integral de către Universitatea de Medicină și Farmacie ”Grigore T. Popa” Iași. În al doilea rând, prin a sublinia în principal lucrurile care unesc și prin care se dorește a se ajunge la consens și diminuarea stărilor conflictuale. Au fost încurajate dezvoltarea de societăți studențești de către cei care vin din afara României. S-a insistat pe faptul că principiile medicinei sunt cele umaniste care nu diferențiază persoanele în funcție de sex, rasă, religie, vârstă. Universitatea a fost prima universitate de medicină din România și printre primele din Estul Europei care a introdus în curriculum studiul Bioeticii. Ne putem mândri că în decurs de 11 ani, în cadrul universității nu a existat niciun conflict determinat de rasă, religie sau opțiuni politice. Studenții noștri învață că mesajele profesiei medicale sunt deasupra unor astfel de conflicte. Înțelegem că îmbunătățirea educației studenților se poate face doar prin dezvoltarea competențelor interculturale. La UMF Grigore T. Popa studenții pot studia Medicina în limba română, engleză sau franceză.In acest mod Universitatea devine un sanctuar in care este interzisa discriminarea si violenta,un sanctuar al pacii , intelegerii si colaborarii.

O asemenea politică instituțională, bazată pe recunoașterea rolului diversității culturale în educație a avut drept urmare reputație internațională, prestigiul și poziționarea în diferite clasamente naționale și internaționale: suntem în grupul de 12 universități de predare și de cercetare avansată din România și din ce în ce mai recunoscuți ca un lideri regionali. Astfel,  Universitatea a obținut acreditarea și evaluarea și de la CIDMEF și CID-CDF, organisme internaționale, care evaluează direcțiile de studiu francofone. Dar poate cea mai consistentă este evaluarea făcută de una dintre cele mai prestigioase instituții mondiale de evaluare a universităților, și anume EUA. The European University Association este organizația reprezentativă a universităților și a rectorilor din 47 de țări europene. Prin organismul său, IEP, a evaluat universități din 42 țări. Acesta a efectuat două evaluări ale Universității de Medicină și Farmacie ”Grigore T. Popa” Iași, și anume una în 2012 pentru perioada 2008 – 2012, și alta în 2016 pentru perioada 2012 – 2015.

În concluzie, trebuie să dezvoltăm un climat tolerant și multicultural. Trebuie să înțelegem că acceptarea diversității derivă în primul rând din cunoaștere. Trebuie să înțelegem că Medicina este o specializare umanistă deoarece ea se adresează omului în integralitatea sa. Abordarea holistică a educației medicale a făcut ca ”UMF Grigore T. Popa are capacitatea de a face față provocărilor și oportunităților din viitor” – European Universitary Association – Programul de Evaluare instituțională martie 2012.

Prof. dr. Vasile Astărăstoae